Timpul nu cruță operele de artă. Puține ne-au ajuns din antichitate, mai ales sculpturi. Despre monumentele literare și despre autorii lor știm din poveștile contemporanilor lor, scrierile altora există doar în notele elevilor lor sau în copii și traduceri ulterioare.
Biografia lui Plutarh nu face excepție. în acest caz. Se cunosc foarte puține lucruri despre acest filosof, biograf și scriitor grec. Majoritatea acestor informații provin din propriile sale scrieri. În primul rând, acestea sunt date despre familia și viața sa.
Culegând informații din diverse surse, se poate susține că Plutarh s-a născut la sfârșitul anilor 40 ai secolului I d.Hr. si a murit intre 120-125 de ani, adica a trait vreo 75 de ani. A primit o educație științifică și filozofică largă, a călătorit mult, căutând să-și extindă cunoștințele. În timpul călătoriilor sale, a ținut prelegeri publice pe diverse teme și a adunat, de asemenea, materiale pentru scrierile sale.
În comparație cu alți autori antici, moștenirea literară, filosofică și istorică a lui Plutarh care a ajuns până la noi este enorm. Include tratate despre filozofii greci, eseuri despre cosmologie și astronomie, psihologie, etică, politică, viața de familie și pedagogie. Plutarh a scris și despre muzică, a întocmit comentarii filologice despre Homer, Arat, Nicander. Dar totuși, ne lovește pe noi, descendenții lui. La urma urmei, viețile mai multor oameni practic s-au contopit în biografia sa – el a fost marele preot al lui Apollo Pythian din Delphi și un călător celebru și un profesor excelent și un conversator interesant și un lector excelent.
Din 250 de eseuri O treime din Plutarh a supraviețuit până în zilele noastre, cele mai cunoscute sunt lucrările, parțial unite sub titlul „Etică” („Moralia”). Ele sunt dedicate subiectelor filozofice și, mai ales, problemelor de etică (știința populară lucrează despre viața de familie, creșterea, prietenia, defectele de caracter și depășirea lor).
Pentru cititorul general, biografiile lui Plutarh sunt în primul rând interesante cunoscute sub numele de vieți comparative. Scriitorul nu spune doar povestea vieții unei anumite persoane – el dezvăluie în fața cititorului o panoramă maiestuoasă a unei întregi epoci. Abundența diverselor informații istorice, politice și economice incluse în poveste o face o sursă istorică indispensabilă.
