Sindromul celui de-al treilea om este un fenomen psihologic în care o persoană care se află într-o situație extrem de periculoasă sau stresantă simte prezența unei entități imaginare, care îi oferă sprijin, încurajare sau informații utile pentru supraviețuire. Acest sindrom a fost observat de-a lungul timpului la exploratori, alpiniști, naufragiați, prizonieri și alte persoane care au trecut prin experiențe la limita supravieţuirii.
Sindromul celui de-al treilea om descris prima dată în anul 1919
Numele sindromului provine de la relatarea lui Ernest Shackleton, un celebru explorator al Antarcticii, care a simțit că era însoțit de un al patrulea om în timpul unei călătorii extrem de periculoase.
Între anii 1914 și 1917, Ernest Shackleton s-a angajat într-o călătorie grea, de a traversa întreaga Antarctică, o călătorie nefastă care, în cele din urmă, avea să eșueze, dar care a rămas drept una dintre cele mai mari fapte de rezistență din istoria omenirii.[sursa]
Când Endurance, nava care transporta grupul lui Shackleton, a rămas blocată în gheață în anul 1915, grupul de marinari a făcut o călătorie anevoioasă pe tărâmuri neospitaliere pentru a ajunge la Insula Elephant și apoi în Georgia de Sud, acolo unde oamenii prost echipați au traversat munți și ghețari pentru a-şi salva vieţile.
„Ştiu că în timpul acelui lung şi epuizant marş de 36 de ore peste munţi fără nume şi peste gheţari, mi s-a părut adesea că nu eram trei, ci patru.”, a scris mai târziu Ernest Shackleton în cartea sa, „South”.
Alte experienţe asemănătoare
De-a lungul vremii, asemenea experienţe au fost descrise de mai mulţi oameni care, la un moment dat, s-au aflat în pericol şi au simţit că au fost ajutaţi de un enigmatic „altcineva”.
Unul dintre acești oameni a fost exploratorul britanic Frank Smythe, care a fost aproape de a deveni prima persoană care a urcat pe vârful Everestul, în anul 1933. Smythe a făcut călătoria intensă către celebrul vârf în condiții meteo nefavorabile, iar grupul său s-a întors curând, din cauza vremii, lipsa de oxigen făcând ca vârful să fie o ţintă imposibilă. Frank Smythe a continuat, fiind hotărât să cucerească vârful, dar a ratat, ajungând la o distanţă de 304 de metri. Deşi Smythe era complet singur, nu astfel și-a amintit el experienţa.
„În tot timpul în care am urcat singur, am avut un sentiment puternic că sunt însoțit de o a doua persoană. Sentimentul a fost atât de puternic încât a eliminat complet toată singurătatea.”, a povestit el în jurnalul său, după încercarea de a cuceri Everestul.
La un moment dat, Smythe a fost atât de convins de existenţa ghidului său imaginar, încât a încercat să împartă cu el o prăjitură, iar acela a fost momentul în care și-a dat seama că nu era nimeni acolo cu el.
O altă persoană care a experimentat sindromul celui de-al treilea om Ron DiFrancesco, un supravieţuitor al atacului din 11 septembrie 2001 asupra Turnurilor Gemene. Bărbatul lucra la etajul 84 al unuia dintre turnurile WTC din Manhattan. În ciuda şanselor extrem de mici, el a izbutit să coboare peste 80 de etaje ale turnului, înainte ca acesta să se prăbuşească.
Mult mai târziu, Ron a povestit că, în timp ce zăcea pe podea, la etajul 79, aproape sufocat, a auzit o voce – iar senzaţia era însoţită de impresia unei prezenţe fizice – care l-a îndemnat să se ridice şi să continue să coboare, să treacă prin porţiuni de clădire cuprinse de flăcări, ajungând, în cele din urmă, la parter. Pe când ieşea, clădirea s-a prăbuşit, dar Ron a supravieţuit. Decizia de a coborî, deşi părea extrem de riscantă, i-a salvat viaţa. Ceea ce este deosebit în povestea sa este acest ajutor enigmatic venit pe calea minţii, într-un moment crucial, care a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Asocierea dintre sindromul celui de-al treilea om şi îngerii păzitori
Unii vorbesc de ajutor divin, de un înger păzitor, alţii de un spirit, de o prezenţă fantomatică, dar toţi au simţit, într-un fel sau altul, acest sprijin, căruia i-au datorat supravieţuirea.
Asocierile dintre sindromul celui de-al treilea om şi îngerii păzitori sunt de natură religioasă sau spirituală. Unii oameni care au experimentat acest sindrom au interpretat prezența entității imaginare ca fiind o manifestare a unui înger păzitor, a unei divinități sau a unei forțe superioare care le-a oferit protecție, consolare sau ghidare în momentele dificile.
Nu există o explicație științifică clară pentru acest sindrom, dar unele ipoteze sugerează că ar fi vorba de o halucinație indusă de stres, de o disociere a personalității, de o proiecție a subconștientului sau de o manifestare a instinctului de supraviețuire. Aşadar, sindromul ar putea fi explicat şi de evoluția cognitivă a omului, precum și de modul în care creierul nostru procesează informațiile în situații critice.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
