Am adunat rudele apropiate la un picnic la gratar.
Ne-am hotarat sa mergem intr-un loc nu departe de casa mamei – o poianita frumoasa cu un lac si o mica padure. Toată copilăria și tinerețea mea, mi-a plăcut să mă plimb acolo printre ierburi parfumate și flori sălbatice, să Înot În lac. Au venit la loc. Ierburile de câmp s-au transformat În buruieni Înalte dure, multe locuri sunt arse sau acoperite cu resturi de plastic. Am fost atat de dezamagita!
Abia am gasit o poiiana mai mult sau mai putin curata langa lac, am scos gunoiul si mucuri de tigara ca sa ne asezam, am facut foc in gratar. Kebab-ul s-a dovedit delicios, dar vederea poiana mea preferată m-a deprimat – totul este atât de murdar, de mizerabil… Lacul – și apoi a devenit Înnorat. Nu am Îndrăznit să intru la Înot.
De la bun Început, le-am ordonat rudelor mele să nu arunce gunoiul În iarbă și tufișuri, ci să-l adune Într-o pungă specială. S-a asigurat că nu mai rămâne nimic după noi. Mi-a părut foarte rău pentru luminiș. Și m-am indignat cu voce tare de cum a fost posibil să strice locul unde ei Înșiși se odihnesc. Când eram pe punctul de a pleca, am constatat că nimeni nu avea un sac de gunoi În mână.
Am Început să Întreb cine l-a avut. Și mama mi-a făcut semn să renunț – se spune că deja l-am aruncat… Am fost surprins:
„Cum l-au aruncat, unde?”
*) – „Acolo, În stuf. Și ce, suntem cei mai extremi? Toți pleacă de acolo!”
M-am reținut foarte mult ca să nu Înjur. Nu se mai putea scoate gunoiul de acolo – era blocat În stuf de peste stâncă.Mi-am dat seama de un mare adevăr: merită felul În care trăiesc. Merită asfalt crăpat, felinare fără lămpi, străzi murdare, râuri Împuțite, un guvern criminal, salarii și pensii cerșetoare. Ei nu se respectă pe ei Înșiși – cine Îi va respecta În schimb?
Nu guvernul este cel care Împrăștie străzile și distruge locurile de joacă. Nu președintele fură becurile și firele. Nu mai cred plângerile tale. Compatrioți, v-ați creat iadul pentru voi și veți trăi În el.
Schimbați-vă, apoi cereți o altă atitudine față de voi.
Sursa
)